(RV - 26 decembrie 2008) Fiul lui Zebedeu (Mc 1,20; Mt 4,21), frate al lui Iacob cel Mare (Lc 5,60), ucenic al lui Ioan Botezătorul (In 1,35-41), Ioan apostol şi evanghelist este între primii care trece şi îl urmează pe Isus. Este ucenicul iubit care la ultima cină şi-a aplecat capul pe pieptul lui Isus (In 13,23-25). Martor al schimbării la faţă (Mt 17,1) şi al agoniei Domnului (Lc 14,33), este prezent la picioarele crucii unde Isus i-a încredinţat-o pe Mama sa (In 19, 26-27). Împreună cu Petru a văzut mormântul gol şi a crezut în învierea Domnului (In 20, 1-9). Evanghelist teolog, pătrunde profund misterul Cuvântului făcut trup, plin de har şi de adevăr (In 1,1-14). În prima sa scrisoare, culmea întregii teologii sapienţiale, Ioan ne oferă cea mai înaltă definiţie a divinităţii: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). Exilat în insula Patmos, a fost răpit în extaz în ziua Domnului (Ap 1,9-10) şi a avut vedeniile descrise în Apocalips, ultima carte a Noului Testament. Comemorarea sa la 27 decembrie este amintită într-un „Breviar” siriac de la sfârşitul secolului al IV-lea şi în martirologiul ieronimian din secolul al VI-lea.
La Crăciun, împreună cu Sfântul Ştefan, primul martir, Ioan, apostol şi evanghelist, se numără între „comites Christi - însoţitorii lui Cristos”, fiind între cei mai apropiaţi de Fiul lui Dumnezeu venit între oameni.

Slava lui Dumnezeu. Evanghelia sărbătorii este cea propusă „în prima zi a săptămânii”, în dimineaţa Învierii, Ioan 20,2-8. Doi apostoli se duc la mormântul lui Isus, îl găsesc gol şi îşi dau seama că Isus a înviat, precum promisese.
Ce are de-a face o evanghelie pascală cu timpul Crăciunului? Răspunsul îl găsim în aclamaţia la evanghelia Liturghiei: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi noi am văzut slava lui. Alleluia” (In 1,14).
Prin urmare, tema care uneşte cele două timpuri liturgice, aparent diferite, este cea a slavei. Slava dumnezeiască a lui Isus, care a apărut discretă în licărirea de la Betleem, explodează în plinătate în ziua Paştelui. Şi Ioan se declară martorul acestei slave.
Pericopa evanghelică propusă la Liturghia sărbătorii şi luată de la Ioan, numit şi teologul Cuvântului întrupat, pune în lumină, probabil în mod intenţionat prin elementele care o alcătuiesc, această legătură dintre Crăciun şi Paşte.

Crăciunul şi Paştele. Fragmentul povesteşte despre Maria Magdalena care le spune apostolilor: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”(In 20,2).
Nu trebuie să ne scape din vedere elementele, pe care fragmentul evanghelic pascal le are în comun cu cel citit în noaptea de Crăciun, Luca 2,1-14. Păstorilor care se duc în grabă la Betleem le corespunde alergarea celor doi apostoli la mormântul lui Isus; scutecelor cu care Maria l-a înfăşat pe pruncul Isus le corespund făşiile de pânză desfăşurate de pe trupul lui Isus înviat şi lăsate jos ca inutile; credinţei păstorilor în Mesia mântuitor îi corespunde credinţa lui Ioan în învierea lui Isus.
Ioan nu l-a văzut încă pe Cel Înviat, dar deja crede în El, aşa cum personajele ieslei, păstorii şi după ei, magii, se închină Pruncului în misterul naşterii sale. La fel şi noi, nu l-am văzut pe pruncul din Betleem, nici pe profetul din Nazaret, nici nu am fost martori ai învierii sale, dar credem că Isus este, cum au vestit îngerii păstorilor, „Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,11). Notă: în arta bizantină ieslea de la Betleem are forma unui mic sicriu, iar scutecele Pruncului prevestesc făşiile de pânză în care a fost înfăşurat Isus după luarea jos de pe cruce pentru a fi aşezat în mormântul cel nou.

Martor pe Calvar. Despre Ioan trebuie să spunem că a fost singurul dintre apostoli care a fost aproape de Isus în orele teribile ale agoniei şi morţii sale pe cruce. Nu se poate vorbi despre Betleem fără să se amintească nimic despre crucea lui Isus.
Povestind ceea ce a văzut pe Calvar, Ioan a scris că soldaţii romani „au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt care era răstignit cu el. Dar când a venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,32-34).

Iată, unde conduce sărbătoarea Sfântului Ioan, situată la două zile de la Crăciun: conduce la înţelegerea că Isus este Cuvântul făcut trup „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, cum mărturisim în Crez; conduce la acela care „a murit şi s-a îngropat”, la acela care „a înviat şi şade de-a dreapta Tatălui”. Sunt evenimente ce ne ajută să nu cădem într-un sentimentalism searbăd care ar denatura sensul genuin al Crăciunului. (RV/AL)